Recitalul batranelului Dumitru Hermeneanu de la Romanii au Talent: O lectie despre dragoste si suferinta
Vineri seara, pe micile ecrane din Romania, a avut loc un moment inedit si emotionant. Un batranel in varsta de 87 de ani, numit Dumitru Hermeneanu din Zarnesti, a participat la emisiunea „Romanii au Talent” de pe ProTV si a uimit intreaga tara prin emotia transmisa in timpul spectacolului. Acesta a recitat poezia „Dormi in pace” de Alexandru Vlahuta, o poezie care ii aducea aminte de sotia sa, decedata acum ceva timp.
Dumitru si sotia sa au fost impreuna o viata intreaga, iar moartea acesteia a lasat un gol imens in inima batranelului. Acesta a mers de 16 ori cu sotia sa la spital, in incercarea de a o salva, dar la 16-a oara a fost anuntat ca nu se mai poate face nimic pentru ea. In fata camerelor de filmat si a intregii tari, talentatul batranel a recunoscut greutatile singuratatii cu care se confrunta, amintindu-si de vorbele sotiei sale care spuneau: „Nu ma doare nimic mai mult decat singuratatea asta care ma omoara”.
Acest spectacol televizat a aratat puterea poeziei si a recitalului in a evoca amintiri si trairi profunde. Cu lacrimi in ochi si cu o voce tremuranda, Dumitru a recitat poezia cu o emotie si o pasiune care au atins sufletele celor din jur. El a reprezentat un exemplu de curaj si emotie, dovedind ca, indiferent de varsta, dragostea si pasiunea pot fi transmise prin arta.
Desi nu a primit butonul de golden buzz, Dumitru merge in etapa urmatoare cu 4 de „Da!”, cucerind inimile telespectatorilor si aratand ca arta poate fi un mijloc puternic de a transmite sentimente si de a evoca amintiri. Acest spectacol a fost un moment de pauza in viata cotidiana si o invitatie la introspectie, aratand ca dragostea si emotia sunt universale, indiferent de varsta sau de circumstante.
Singuratatea poate fi o povara grea, dar prin poezie si prin arta, oamenii pot evoca amintiri si trairi profunde si pot gasi confort si liniste in suflet. Dumitru Hermeneanu a reprezentat acest lucru prin recitalul sau emotionant.
Reactiile juratilor RAT (Romanii Au Talent)
Dragos Bucur l-a felicitat, imediat dupa momentul emotionant: „Aveti talent! Dar nu cred ca asta e lucrul deosebit pe care l-ati facut, ci faptul ca ati venit sa va transmiteti dragostea asa, intr-un mod foarte, foarte frumos. Din partea mea aveti toata admiratia!„
„Astazi ne-am readus aminte ca romanii au talent si au si dureri. Asa e cam la toata lumea, nu cred ca scapa nimeni de asa ceva de-alungul acestei vieti. Sper din dot sufletul ca v-a facut bine aceasta aparitie si v-ati bucurat de ea!” a spus Andi Moisescu.
Emotionata, Andra a recunoscut ca: „Am privit tot momentul cu admiratie, cu emotie si ma gandeam asa la nepotii dumneavoatra care va vor vedea la televizor si or sa zica: – Bravo tati! si o sa fie mandri ca va vad din nou la televizor. Va felicit pentru emotia pe care ne-ati adus-o si care a ajuns la mine de la primele cuvinte pentu ca au fost traite, s-au simtit ca au fost din suflet si asta am simtit eu.”
„Sunteti o dovada a faptului ca iubirea este cel mai puternic sentiment omenesc. Iubirea poate sa iti provoace atata fericire in viata si pe de alta parte si atata durere si in seara asta am vazut ce inseamna si suferinta si mi-am inchiputi ce inseamna si fericirea pe care ati avut-o dumneavoastra alaturi de sotie.„, a concluzionat Mihai Bobonete.
Textul poeziei „Dormi in pace” de Alexandru Vlahuta, recitat de Dumitru Hermeneanu:
Dormi, iubito, dormi in pace. N-am venit sa-ti tulbur somnul,
Nici sa plang… La ce-am mai plange pe-adormitii intru Domnul!
Am venit sa cuget. Uite, nicairi nu pot mai bine
Gandurile sa-mi desfasur si sa stau la sfat cu mine
In mai bun ragaz. Aicea, simt ca-s mult mai intelept
Si-ale lumii toate parca le vad limpede si drept.
Cat de clare mi se-nsira toate din trecut, in minte,
Cand de-a crucii muche rece imi lipesc tampla fierbinte.
E uscata-acuma tarna ce te copere, si mie
Parca tot nu-mi vine-a crede ca esti dusa pe vecie.
Uneori te tin departe si ma-ntreb de ce nu-mi scrii…
Dornic cautand in cale-ti, parca tot astept sa-mi vii.
A, cat de pustie-i lumea si viata fara tine!
Cateodata, stand aicea, la mormantul tau, imi vine
Ca o furie nebuna. Si-as voi atunci, aproape,
Fata-n fata-acolea, langa piatra astei triste groape,
Sa-mi descinda-acela care, cu puternica lui dreapta,
Lumile le carmuieste si-n vazduh astrii indreapta,
Si eu, viermele din tina,
Sa-i cer astfel socoteala lui, izvorul de lumina:
Doamne, daca nu se misca nici un pai de pe pamant
Fara stirea si vointa ta, si dac-al tau cuvant
Este singura porunca carei toate se supun;
Daca tu esti drept, puternic si nemarginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreapta?
Pentru ce ne surpi credinta-n judecata ta-nteleapta?
De ce fulger cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfintita
Si in tandari crapi icoana Maicii Domnului, trasnita?
De ce-asterni omatul iernei peste floarea lui april
Si-un lintoliu pe obrazul visatorului copil?
Pentru ce iei doua inimi, caror tata zici ca esti,
Si, topindu-le in focul tineretii, le ursesti
Dor cu dor sa-si impleteasca, prinse-n dragoste nebuna
Si, cand se iubesc mai dulce si-si fac visuri impreuna,
Din senin iti vine-o toana: zvarli tarana peste una,
Iar pe cea stinghera neagra jale pentru totdeauna!
Doamne, iarta-i pe aceia cari-ncep sa se-ndoiasca.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inima-omeneasca!
O, de-ai sti cat am iubit-o si cat sufar, m-ai ierta
Ca-ntr-un timp pierdui credinta in dumnezeirea ta!
Era tanara, frumoasa. Vai, si cum o mistuise
Boala. Parc-o vad, cand mana-i slaba intinzandu-mi zise:
Ce te uiti asa la mine… M-am facut urata… stiu!
Si-ncepu sa planga,-ntr-insa plansul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinsi, sub alba-i frunte i se adancise
Si pe vinetele-i buze un suras incremenise.
Cum parea de-mbatranita-n nemblanzita mortii gheara!
Cand, sub galbena lumina a unei faclii de ceara,
Isi da duhul, linistita, ca un Mesia pe cruce,
Am simtit atuncea, Doamne, ca din suflet mi se duce
Pan si drojdia credintei ce-o purtam fiintei tale.
Si mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vietii noastre cale
Nimeni alt nu ni-l indreapta: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbatranita in mizerii si nevoi
Singura se carmuieste. Piatra, floare, astru, om,
Toate-au izvorat, in noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rand pe rand, una din alta, fara stirea nimanui.
Tot ce Biblia ne canta decat o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei, iadul cu munci,
Ingeri, rai… o-nchipuire!…
Astfel cugetam atunci.
Dar, cand parasii odaia plina de inghetul mortii
Si iesii sub minunata bolta instelat-a noptii,
Luna galesa-n vazduhuri, de a pururi plutitoare,
Revarsa atata farmec si-n asa sfanta splendoare
Se-arata vederii mele, ca ma-nfiorai deodata
Si-mi zisei: E cu putinta sa fim tot dintr-o bucata?
Eu clipa de lut, si dansa vesnicia de lumina!
Eu urasc si plang, ea trece zambitoare si senina…
Eu ma tarai prin noroaie, ea pluteste-n cer albastru…
Cata departare, Doamne, de la vierme pan la astru!
Dar cum luneca prin stele, fara sa le-atinga?… Cine
Mana-atatea lumi, cu paza, pe cararile senine?
A, ce mic, si ce netrebnic m-am simtit atunci-naintea
Marii straluciri ce-n raze-i inima-mi scalda si mintea!
Si adanc smerit, cucernic, pocait in fata lunii,
Slava si-nchinare-adus-am bunului stapan al lumii.
Dormi, iubito, dormi in tihna. N-am venit sa-ti tulbur somnul.
Am venit sa-mi plec genunchii si-a mea inima spre Domnul.
Citeste si:
